Se luminase deja de ceva vreme, iar Emanuel se ridicase pe jumătate de pe canapea și privea în gol către nucul din fața ferestrei. Habar nu avea cum să procedeze ca să fie bine… Iulia se simțea tot mai rău și singurul spital privat care mai exista în oraș îi cerea mulți bani. O sumă mult prea mare pentru un șomer care își căuta de peste 2 luni un job… Iar la spitalul de stat era moarte sigură…

Singura soluție pentru a o interna era să vândă niște lucruri din casă… Iar apoi să își găsească totuși ceva de muncă… Neapărat în această ordine… Pentru că nu mai era timp de amânare a tratamentului dacă dorea ca fiica lui să trăiască… Bine, vecinul din colțul străzii îl acostase deunăzi ca să îi șoptească la ureche că știe el pe cineva care îl poate ajuta cu un împrumut… Pentru un comision, evident… A apela la un cămătar era însă mult prea mult… Nu-și permitea să piardă și casa dacă situația devenea infectă de-a dreptul… Apartamentul ăsta igrasios era ultima lui garanție pentru o fugă cu Iulia peste graniță… Îl putea schimba pe două bilete către libertate… Dar trebuia ca starea fetiței să se stabilizeze…

Totul era dificil, extrem de dificil, de când li se interzisese prin lege persoanelor fizice ca să publice anunțuri în media. Din acel moment lumea se schimbase radical. Ar fi putut cere inclusiv niște donații…

Mai povestea cu Andrada, defuncta lui soție, de acea perioadă când exista un ziar specializat ce se chema „Anunțul Telefonic”… 

Până pe la sfârșitul secolului 20 doar în format tipărit, apoi digital, pentru aceia ce aveau calculatoare, iar după încă o perioadă și pentru mobil…. Oamenii puteau pune acolo tot soiul de oferte și cereri la o grămadă de rubrici: Imobiliare, Locuri de muncă, Auto-moto, Matrimoniale, Prestări servicii, Casă și grădină, Modă și frumusețe, Afaceri și multe altele.

Dar lucrurile s-au schimbat total de când Puterea a ajuns la concluzia că anumiți radicaliști își ascundeau mesajele subversive în anunțuri de mică publicitate. În loc să dea piept cu opozanții, au preferat să aleagă calea ușoară: aceea de a interzice mijlocul cel mai la îndemână prin care cererea se întâlnea cu oferta. Oamenii au avut de suferit mai mult decât cineva și-ar fi putut imagina…

Acum, spre exemplu, exista un singur centru unde te poți adresa pentru un loc de muncă, dar dacă o faci ești obligat să accepți Unica Ofertă de Job ce ți se dă, indiferent de cât de mic este salariul și de cât de grele condițiile de muncă. Nu ai libertate de alegere. Bineînțeles, se întâmplă asta pentru că există înțelegeri de monopol între marile companii, așa încât să fii transformat instant într-un adevărat sclav modern.

Emanuel era liber-profesionist înainte, pe vremea când mai existau încă anunțuri de mică publicitate în varianta scrisă și online. Îi mergea bine pe atunci, chiar nu avea de ce să se plângă.

Terminase ASE-ul și își deschisese entuziast un mic cabinet individual de contabilitate. Îi plăcea ceea ce făcea, iar faptul că putea să dea anunțuri de mica publicitate gratuite sau pe bani puțini, dacă dorea în anumite momente un plus de vizibilitate, îl ajuta mult.

Clienții săi erau freelanceri din sectorul IT, avocați, notari, mici antreprenori din construcții, comerț, chiar și foști corporatiști care brusc și-au dat seama că au nevoie de a-și trăi altfel viața și și-au transformat hobby-urile în business-uri creative.

Bugetele de publicitate ale marilor companii erau anual din ce în ce mai mari, dar rămânea loc oricum și pentru persoanele fizice pentru a se face cunoscute prin intermediul anunțurilor de mica publicitate.

Existau inclusiv articole despre cum și unde să dai un anunț de mica publicitate ca să ai mai multă vizibilitate și să ieși în câștig.

Și nu era vorba doar de anunțuri de prestări servicii, de afaceri sau de rubrica unde căutau clienți antreprenorii ce făceau e-commerce. Nici vorbă. Aveai în media inclusiv sfaturi pentru compunerea unui asemenea oferte sau cereri pentru orice rubrică de mică publicitate. Chiar și pentru Matrimoniale, Pierderi sau dacă vroiai să scrii un necrolog la Decese.

Acum e mult mai greu de trăit… Ne-am întors la vremea acelor bilețele care nici măcar nu mai puteau fi lipite pe ziduri, precum odinioară, ci strecurate pe sub mână, ca niște manifeste… Trebuie să fii disperat la culme ca să îți iei inima în dinți și să scrii un asemenea anunț pe care să îl mai și lipești pe un zid sau pe un stâlp. O poți face doar într-un cartier rău-famat unde nici măcar forțele de ordine nu îndrăznesc să intre… Doar supraveghează de sus cu drone aceste locuri pline de pericole… De sus anunțurile de pe ziduri sunt mai dificil detectabile… Bine, aici intervin și contrabandiștii care le poziționează pe ziduri în unghiuri cu vizibilitate apropiată de zero pentru aparatele miniaturale de supraveghere aeriană. Speculanții, chiar dacă îți oferă posibilitatea de a-ți afișa anunțurile își iau partea leului… Rămâneai cu maxim 30% din ce ai fi putut câștiga pe vremea când mica publicitate era legală. 

Emanuel recapitulă mental cam ce urma să vândă din casă pentru a plăti tarifele medicale pentru Iulia: un set de bijuterii de aur moștenit de la mama sa, o mașină de cusut Singer veritabilă din secolul trecut, un set de farfurii din porțelan fin, cum nu se mai întâlnește azi prin puținele magazine universale ce au rămas în oraș.

Pe vremuri era extrem de simplu. Anunțul de mica publicitate te salva în momentele de criză financiară. Găseai chiar și variante pentru a obține un mic credit nebancar oferit legal de vreo firmă de împrumuturi pentru persoane fizice, așa încât să nu fie nevoie ca să apelezi la cămătari, care ți-ar fi cerut și pe atunci ca să faci ipotecă pe apartament chiar și pentru doar 3.000 de euro. Asta ca să nu mai vorbim de dobânzile ce te cocoșau de-a dreptul. Farmecele aveau și ele rolul lor în a te împiedica să plătești datoria la timp.

Astăzi însă, nici măcar vrăjitoarele țigănci nu își mai pot face reclamă prin anunțuri de mică publicitate! Doar așa, subversiv, în șoaptă, direct sau prin intermediul clienților ce au fost mulțumiți de serviciile lor mai mult sau mai puțin ezoterice.

Păi dacă nici măcar vrăjitoarele, cu toate abilitățile lor speciale, nu pot ca să facă o magie și să se revină la situația de dinainte, când orice om care vroia să vândă sau sau cumpere o casă, o mașină, să își caute part-time sau full-time o slujbă într-o meserie pe care o știa, când până și persoanele singure puteau, în disperare de cauză, ca să dea un anunț la matrimoniale, chiar că lumea a ajuns la limita prăpastiei, nu-i așa?

Și când te gândești că prin 2019 – 2020 existau ample manifestații de stradă unde se cerea cu tărie de către anarhiști interzicerea publicității!!! Uite că solicitările le-au fost ascultate de-ai noștri conducători rapid. Au văzut în decizia asta o imensă oportunitate de a reveni fără a fi acuzați la dictatură. În forma ei cea mai virulentă. Ce justificare mai bună pentru ei decât faptul că au ascultat… vocea străzii?!?

Acum lumea e așa cum o visau ei: UNIFORMIZATĂ și cu mesaje foarte bine controlate.

Ziarele particulare clasice, tipărite, au sucombat din lipsa fondurilor pe care le obțineau din publicitate, iar singurul cotidian rămas este de trei ori mai scump decât înainte. Protestatarii naivi ce visau la articole care să nu fie bruiate de niciun fel de publicitate nu își permit ca să îl cumpere… Li s-a îndeplinit voia, dar textele cu pricina din ziar sunt mult mai manipulatoare, mai deformante de realitate decât au fost vreodată…

Nici internetul nu mai este înțesat de anunțuri colorate, pentru că nici plătitori de abonamente pentru navigatul prin online nu prea mai există… La fel ca și în cazul ziarelor, tarifele s-au mărit și ele până la un nivel insuportabil pentru finanțele omului de rând… Așa că netul se folosește aproape doar de instituțiile guvernamentale și de marile corporații străine care mai activează prin țară.

Magazinele au devenit și ele simple depozite simple de mărfuri fără etichete multicolore unde se vând simple cutii de tablă, carton sau plastic cenușiu, conținând produse de proastă calitate, pentru că, dacă nu mai există concurență, nici producătorii nu își mai dau interesul să mulțumească clienții.

Locuințele și-au triplat rapid prețul de vânzare și, ce e mai grav, trebuie să iei de bună ce îți spune Agenția Unică de Intermedieri Imobiliare. Cumpărătorul nu se mai întâlnește cu vânzătorul, iar tarifele plătite celui ce facilitează schimbul de proprietate sunt mari pentru ambele părți. De multe ori s-a auzit în ultima vreme de vânzători care și-au pus capăt zilelor după ce au aflat că agenția i-a înșelat și le-a vândut casa la un sfert din prețul real. Ce-i drept, o pătrime a fost doar cât a primit el, dar, de fapt, imobilul a fost achiziționat de cumpărător pe o sumă chiar mai mare decât cea corectă, așa încât agenția a câștigat în final mai mult de trei sferturi din suma de tranzacționare, bașca comisioanele de 10% percepute de la fiecare dintre ei. Evident, în scripte funcționarii guvernamentali sau simpatizanții puterii nu au trecut tot câștigul, cea mai mare parte a acestuia burdușindu-le conturile din America de Sud.

Ce bine era pe vremuri când dădeai un anunț de mică publicitate la rubrica Imobiliare și evitai astfel intermediarii! Plus că știai clar care sunt prețurile zonelor și nu puteai să plătești sau să vinzi decât la un preț reglat obiectiv de piața imobiliară. Raportul cerere/ofertă nu era stabilit artificial, din pix, din birourile Agenției Unice de Intermedieri Imobiliare.

Un ziar sau un site de anunțuri de mica publicitate era de mare ajutor chiar și pentru aceia ce pierdeau anumite obiecte sau chiar ființe dragi…

Nu mai poți anunța că un copil mic a dispărut de acasă, că un bunic bolnav de Alzheimer rămas nesupravegheat e de negăsit ori un cățel s-a pierdut pe străzi și riscă să sfârșească eutanasiat într-o locație de ucis animale fără stăpân. Drame teribile s-au petrecut din acest motiv în ultimii ani. Înainte, dacă ofereai și o recompensă atractivă, anunțul telefonic era soluția cea mai rapidă de a găsi o persoană. Nici poliția nu se mișca atât de repede…

Acum, până și declararea actelor pierdute se face nu în ziar, la mica publicitate, ci la Ministerul Cetățenilor, iar sancțiunile aplicate acolo de către organele de represiune pentru că ai fost neatent și ți-ai pierdut sau ți s-au furat documentele sunt drastice, uneori amintind de metodele inchiziției.

Mulți dintre aceia care au rămas din motive de conștiință la varianta de a avea asemenea dovezi ale cetățeniei sub formă clasică au suferit în beciurile de acolo torturi îngrozitoare. Până la urmă au acceptat, pentru a scăpa de suferință, ca să li se introducă vestitul cip de identitate sub piele. Unii spun că acel dispozitiv electronic poate induce și anumiți stimuli legați de consum, fiind controlat de la distanță de către oameni anume instruiți din Ministerul Cetățenilor. Așa se face că cetățenii cu cip pot fi determinați să aibă un anumit comportament de cumpărare. Plus că pot să devină docili precum niște miei nevinovați duși la tăiere sau, din contră, violenți ca niște lupi turbați, dacă Maeștrii Manipulării decid acest lucru în anumite circumstanțe doar de ei știute, care fac parte din Marele Plan al Controlului Total al Populației.

Emanuel e un simplu contabil șomer, nu mare activist, dar tot nu ar accepta să fie cipat… Supraviețuiește ascuns într-un cartier periferic cu Iulia, fetița lui de doi anișori, pe care Andrada, iubita lui soție i-a lăsat-o în grijă când și-a pus capăt zilelor din cauza depresiei. Trăiește de pe o zi pe alta, așteptând marea șansă de a se salva plecând într-o țară normală.

Era o femeie atât de pozitivă, Andrada! O graficiană talentată, care visase de mică să lucreze în publicitate. Doar că advertising-ul a fost interzis aproape în totalitate. A venit cineva acum trei ani ca să o coopteze în echipa de publicitari a Noului Regim instaurat în țară, dar a refuzat ferm. Nu a acceptat să fie o unealtă în mâna unui guvern totalitar care și-a pus drept țel suprem uniformizarea cetățenilor, îmblânzirea lor printr-un proces treptat de spălare a creierelor.

A încercat ea să lupte, să își găsească motive pentru a trăi, dar cum poate să reziste o ființă 100% solară, creativă, într-o societate mohorâtă, care a uitat rapid ce înseamnă să fii fericit într-o lume plină de vitalitate, colorată, unde totul este în mișcare, în dezvoltare?

Nu a suportat să regreseze și a preferat să se sinucidă dramatic: s-a aruncat de la etajul unui bloc turn după ce a desfășurat un banner în culori strălucitoare pe care scria: “Advertisements contain the only truths to be relied on in a newspaper.” – Thomas Jefferson.

Un grup de hackeri a reușit să posteze atunci, cu toate riscurile existente, un ultim anunț despre Iulia… Mai precis despre moartea ei prematură. Acum nici măcar o rubrică DECESE pentru persoane particulare nu mai este permisă, așa încât nu se mai poate aduce un ultim omagiu unei persoane obișnuite ce a trecut dincolo, într-o lume unde poate că anunțurile de mica publicitate nu sunt interzise.

Emanuel se sculă încet de pe canapeaua veche ce scârțâia la fiecare mișcare și se uită cu multă iubire la fetița lui de doar doi anișori care zăcea secătuită de vlagă din cauza bolii teribile de care suferea. Pentru ea merita ca să facă orice efort pentru ca să se însănătoșească.

Scrise febril anunțurile de vânzare a bunurilor de valoare din casă pe bucățele mici de hârtie gălbejită, plus cel prin care anunța că are nevoie de un job temporar, part-time. Îndesă teancul de bilețele prin buzunarul rupt în căptușeala hainei demodate de culoare vișinie. O prefera oricum uniformei (model unic) pe care o putea cumpăra scump de la magazinul universal din centrul orașului.

O sărută pe frunte pe cea mică și porni în grabă, după ce încuie cu grijă ușa apartamentului de la etajul 1 al blocului hidos în care locuia. Se strecură ca o umbră printre munții de gunoaie pe care mașina Departamentului Salubrității Orășenești nu le mai ridicase de vreo șase săptămâni.

Un șobolan de mărimea unei pisici îl privi un moment cu o privire indiferentă, după care se reîntoarse la ale sale. Demult nu se mai temea de oameni.

Emanuel îl ignoră și încercă să nu se abată de la traseul ferit, care nu îl expunea direct dronei de supraveghere aeriană a populației. Avea întâlnire cu un membru al clanului ce distribuia anunțurile doritorilor unei liste de persoane bine selectate.

Încercă să își păstreze intactă speranța că va fi bine, că ar putea primi ajutorul sperat, indiferent cât de scump ar trebui ca să plătească pentru asta.

Visă cu ochii deschiși la un job bun, la un cumpărător corect al bunurilor pe care le oferea spre vânzare și, cine știe, poate chiar la un medic care profesa în mod clandestin și care, în afară că era priceput, ar fi putut să îi procure prin rețeaua de colaboratori secreți, de peste Ocean, medicamentele ce i-ar fi salvat viața fiicei sale, Iulia.

Trebuia să se grăbească… Peste trei săptămâni era convocat ca să se prezinte la Ministerul Cetățenilor pentru a i se implanta și lui un cip care îl va transforma în zombi… Nu va accepta asta… Nici pentru el, nici pentru minunea lui blondă… Va lupta până în ultima clipă pentru a rămâne liber… I-a promis Andradei acest lucru și se va ține de cuvânt. Chiar dacă asta va însemna să treacă granița… Cu orice risc…

– Domnule colonel, permiteți să raportez: insurgentul căutat se află în piața centrală.
– Lăsați-l deocamdată, să vedem dacă va contacta pe cineva.

Emanuel se apropie de locul întâlnirii: lângă standul unde se vindea cicoare pe post de cafea era cel căutat.

– Sergent, orientează drona către țintă.

– Domnule colonel, nu putem acționa chirurgical. Vor fi cel puțin 6 victime. Poate mai multe. Inclusiv un copil.
– Nu contează. Pagube colaterale. Armați drona.
– Să trăiți, am înțeles… 3…2…1…Foc!!!

Emanuel băgă mâna prin ruptura buzunarului în căutarea bilețelelor cu anunțuri. De sus, șuieră ceva, iar apoi, brusc, totul dispăru… Se văzu undeva deasupra pieței, unde, într-un colț printre cadavre însângerate, își zări trupul dezmembrat…

Iulia, ce face Iulia?

Se trezi plutind pe aripi de vânt, chiar deasupra dronei ucigașe, până la apartamentul insalubru unde se afla fiica lui. Aceasta deschise încet ochii, expiră prelung și apoi rămase nemișcată… După câteva clipe plutea alături de el… Sufletul său îmbrățișă cald suflețelul micuței și împreună porniră spre lumină. Acolo, zâmbitoare, strălucind, îi aștepta Andrada…

Articol pentru proba 3 Spring SuperBlog 2019.