Se spune că viața oricărui om este un roman, așa încât nu e de mirare că suntem istorii la purtător, îmbogățite continuu cu noi și noi file ale realității, pe care noi înșine ne-o făurim, conștient sau nu.
În urmă cu puțin timp, am primit o carte cadou în cadrul incitantului concurs Spring SuperBlog 2019 și, în urma citirii, mi s-a confirmat ideea conform căreia cărțile sunt o reflectare a vieții, iar poveștile personale pe care le trăim, vrând-nevrând, au multe puncte comune cu anumite romane, mai ales cu acelea ce se adresează sufletului celui ce le citește.
„Jurnalul Aurorei Serafim”, al cărei autoare este Sidonia Drăgușanu, este unul dintre acele volume din sfera romanelor de dragoste, care, deși este scris într-o perioadă foarte tulbure a istorie noastre, mai precis în anul 1957, când spălarea pe creier în scopul făuririi omului nou era în desfășurare cu mult aplomb, reușește să depășească maculatura vremii, în care și iubirea trebuia să fie neapărat încadrată într-un pat al lui Procust comunist.
Dacă dăm la o parte zgura fragmentelor impuse de cenzura anilor 1950, rămâne un gingaș roman de dragoste, unde relația de cuplu nu se dovedește a fi deloc diferită de ceea ce înseamnă acest termen în zilele noastre.
Omul se schimbă greu, indiferent cât de mult și-ar dori unii să îl transforme în android multilateral dezvoltat (pe vremea comuniștilor) sau android consumatorist (după 1989).
Multe românce mai visează în taină, în momentele în care nu se bat cu pumnii în piept și se declară atrase de feminism, la o epocă în care femeia era femeie, în toată splendoarea acestui termen.
Relația de cuplu dintre un bărbat și o femeie (e bine ca să facem această precizare, pentru că există și cupluri între persoane de același sex) are cam aceleași elemente definitorii în orice epocă. Mai mult decât atât, dacă este să ne gândim bine, nici în cuplurile gay lucrurile nu cred să stea altfel, întotdeauna există un partener Yang și unul Yin, nu se poate altfel.
Deși lecturarea în anul de grație 2019 a unui roman de dragoste și nu a unui bestseller de dezvoltare personală poate părea pentru unii pierdere de timp, nu este deloc așa.
Bărbații cu siguranță ar spune că preferă filmul din 1987, „Să-ți vorbesc despre mine”, ce pornește de la ideea cărții scrisă de Sidonia Drăgușanu, decât să stea să citească însăși cartea. Ar rămâne în minte cu rolul făcut de Gheorghe Dinică, ce a dat personajului pe care l-a interpretat (inginerul Liviu Runcan) o aură strălucitoare.
Și totuși… Multe femei, asemeni mie, mai degrabă s-ar regăsi în filele cărții, decât în ecranizarea făcută cu doi ani înainte de căderea comunismului.
Dacă ar fi să aleg un singur citat din „Jurnalul Aurorei Serafim” care a reverberat puternic în sufletul meu, acesta ar fi cu siguranță următorul:
„Într-un fel, fiecare femeie își întâlnește călăul. „Trigorin-ul” ei.
Trăiește fericită și liberă, dar într-o zi vine un bărbat din întâmplare, o vede și neavând ce face, o distruge…”
Poate nu toate trăim drame cehoviene, dar partea noastră de tragedie, o avem în viață. Și poate că e mai bine așa, pentru că întâmplările care nu ne doboară ne fac mai puternice și, poate, uneori mai feminine (nu neapărat mai… feministe!).
La baza dramelor personale pe care le trăim stă acel sentiment ancestral al femeii de a fi strict necesară cuiva.
De câte ori nu vi s-a spus și vouă, asemeni mie: „Tu nu aparții vremurilor acestea!”?
Poate era pe vremea când abia pășeați în viață, când erați pline de candoare. Ați plecat privirea și ați tăcut. Ba chiar ați considerat că sfâșierile sufletești pe care le trăiți din pricina bărbatului iubit care este prea indiferent, prea posesiv, uneori chiar și agresiv verbal ori, mai grav, chiar fizic, erau determinate de faptul că nu aparțineați acelor timpuri, că v-ați născut prea târziu și nu vă potriviți cu lumea reală.
Mai grav decât atât, dacă proveniți, dintr-o familie toxică, probabil că instinctiv ați căutat inițial un partener la fel ca voi. Din credința eronată că doar un astfel de om v-ar putea înțelege. Dar o astfel de relație de cuplu e sortită din start pieirii. Două persoane profund rănite nu pot, decât în cazuri total excepționale, ca să formeze un cuplu fericit de lungă durată.
Iată ce nu au înțeles aceia care s-au tot întrebat de ce Aurora Serafim nu a rămas cu Liviu Runcan (un văduv cu doi copii mici, ce și-a divinizat soția) și a preferat o relație cu doctorul Horia Mihail, un om integru (nu neapărat din punctul de vedere al opiniilor politice, precum ar fi vrut să se înțeleagă cenzorii vremii!), ci al istoriei personale.
Lângă el, Aurora Serafim are șansa de a se regăsi, de a-și recupera sufletul spart în bucăți în relația de cuplu cu pictorul Ștefan, un tip autosuficient și care are nevoie de validări tocmai pentru că nesiguranța îi coordonează viața.
Am trecut și eu printr-o relație în care mi-au impus anumite renunțări. Chiar dacă nu am renunțat la facultate, precum eroina Sidoniei Drăgușanu, am acceptat să se ridice în jurul meu ziduri impenetrabile din prea multă iubire. Până la urmă s-a dovedit că dragostea mea era mai mult obsesie și că nimeni nu are dreptul ca să îți ceară să renunți la propria persoană doar pentru ca să nu îi faci concurență lui, care fiind bolnav, are o psihologie de copil.
Cu greu m-am vindecat și acum pot spune ferm că o relație sănătoasă este aceia în care niciunul dintre parteneri nu este forțat să își suprime personalitatea pentru că așa vrea celălalt.
A scăpa de oamenii toxici din viață este o dovadă de iubire pentru propria persoană. Indiferent cât de importantă ar fi o relație de cuplu cu un bărbat, cea mai importantă relație rămâne aceea pe care o ai cu tine însăți.
Blogul lui Blogurici 